Începuturi

Planorismul este unul dintre sporturile aeronautice care întotdeauna a oferit cutezătorilor mari satisfacţii în zborurile lor, mai ales că pretinde cheltuieli minime. Aceasta pentru că energia necesară zborului cu planorul nu este prea scumpă, natura o oferă gratuit, piloții fiind chemați doar să o folosească.

La români, după cate se pare, zborul face parte din însăşi fiinţa lor. Numai aşa ne explicam cum de am putut să dăm aeronauticii mondiale nume ca Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Elie Carafoli şi alţii.

Desigur că, o dată cu dezvoltarea îndeletnicirilor tehnice populare, pe românul nostru, săgetat de frumuseţea cerului albastru, a început să-l preocupe gândul zborului cu aparatele construite de mâna lui, în vederea cunoaşterii şi stăpânirii nesfârşitului ocean aerian. Aceastăa dorinţa i-a împins cu mai mult de două secole şi jumătate în urmă, pe haiducul Pintea ori pe Nestor Constantin din Deva să-şi „meşterească” planoare şi apoi să zboare cu ele, atât cât au putut ei s-o facă ei atunci. Apoi, prin anul 1875, tânărul Grigore Sturza a construit şi el un planor, la Iaşi, ca zece ani mai târziu ţăranul Ion Stoica să se ocupe în timpul liber de realizarea modelelor zburătoare care încercau sa imite zborul păsărilor. La fel, Constantin Bălăceanu-Stolnici, în anul 1905, a experimentat un model de planor pe dealurile unde copilărise. I-au urmat Ştefan Alămaru din Brăila, Henri August din Bucureşti şi alţii, care au făcut diverse încercări de zbor cu planoare construite de ei.

Primul zbor oficial în România a fost executat de Louis Bleriot în 31 octombrie 1909 la Bucureşti. Louis Bleriot soseşte în România la invitaţia statului român, prin mijlocirea prinţului- George Valentin Bibescu. Au fost executate trei zboruri de 10, 17 şi respectiv 18 minute.

În data de 17 iunie 1910 pe câmpul de la Cotroceni, Aurel Vlaicu realizează primul zbor de 50 m la o înălţime de cca 4 m.